BiLinGual B(L)oGi


Climbing for Nothing
Noiembrie 15, 2008, 4:39 pm
Filed under: Cogiting, Sentimenty | Etichete: , ,

Néha kétségbe ejt, hogy mindig van két-három ember, akinek a figyelmére és elismerésére annyira vágyom, hogy megváltozom. Olyan leszek mint az a lihegő, állandóan sarkodban tartózkodó kiskutya, aki persze nagyon aranyos, de már idegesítő a rajongása, hogy bár eleinte szívesen megsimogattad, már inkább legszívesebben belerúgnál.

Ezt tovább komplikálja, hogy a beteges érzékenységem is kiéleződik az ő esetükben: tíz-húsz ember elismerő szava se képes a „kiválasztottak” egyetlen rossz szavát ellensúlyozni. Szerencsés esetben sikerül kikoptatni a túl fontos embereket egy-két év alatt. És akkor védettnek érzem magam. Kezdem kialakítani a „koptatási” eljárásomat. Hamarosan megint védett időszakomba érek.

Úgy képzelem, ezekkel az időszakokkal csak az a baj, hogy olyan, mint amikor egy kis szobrot egy magas polc szélén tartasz. Sok fontos tárgy van körülötte, egyik nap fontos, hogy valamit levegyél mellőle a polcról és egyúttal lelököd. Ő pedig éjszakánként felébred és mászik egy kicsit fölfelé, hogy visszajusson a polcra. Ahonnan újból le fogják verni.

*

Câtodată mă exasperează, că trebuie să existe tot timpul câteva persoane din partea căror doresc aşa de mult atenţie sau recunoaştere, că mă schimb. Ajung să fiu ca şi acel căţeluş, drăguţ de altfel, dar atât de enervant prin faptul că e tot timpul în preajmă, că ai vrea să dai cu piciorul în el, chiar dacă la început ai vrut să-l mângâi.

N-ar fi o problemă prea mare, dacă n-aş fi atât de sensibilă, mai ales în cazul acestor persoane: zece-douăzeci de oameni m-ar putea recunoaşte şi ar putea fi drăguţi cu mine, dacă am obţinut o mică lovitură, un cuvânt rece sau ignoranţă din partea celor aleşi. Într-un caz optim, reuşesc să tocesc importanţa acestor persoane într-un an-doi. Şi atunci ajung într-o stare protejată. Am început chiar să-mi dezvolt
o tehnica de tocire. Simt că în scurt timp ajung din nou într-o perioadă a stării protejate.

Numai că aceste perioade nu sunt nu sunt prea folositoare din moment ce mi le închipui asemenea unei statuete, ţinute pe un raft situat la înălţime. În jurul figurinei sunt multe obiecte şi cu prima ocazie când trebuie să iei cev de lângă ea, evident că o dai jos. Şi ea se trezeşte noapte cu noapte şi urcă cât poate ea, ca să ajungă din nou pe raftul respectiv. De unde o să pice din nou.

Anunțuri


On time
Ianuarie 23, 2008, 8:15 pm
Filed under: Cogiting, Mindennapi chestioare | Etichete: , , ,

Tegnap leállt a karórám összes mutatója. Amúgy sem remekelek időérzék szempontjából, de nélküle el vagyok veszve. Kiskoromtól pontosságra neveltek, de az egyetem alatt valamikor rájöttem, hogy a pontosság nem abban áll, hogy eszeveszett idegességgel szaladok, hogy elérjek mindenüvé. Onnantól kezdve nem a bátyám volt az, aki után az egész család várt, ha közös program volt kilátásban. És úgyis elérünk és pontosak leszünk.

De ennek egyik alapfeltétele, hogy pontosan tudjam mennyi időre van szükségem és le tudjam ellenőrizni. Nem szeretek a telefonom után kotorászni zsáknyi női táskám mélyén. Rendszerint nem tudom, hányadika van, de odaérek ahova kell, amikor kell. Mikor megy a kicsi karórám. Most a bioritmusom rapszodikus változásaira kell bíznom magam, miközben tanácsadóm a javítónál van.

*

Ieri mi s-a oprit ceasul. Mare tragedie. Nu aş suporta un ceas de bucătărie sau de perete. Nu stau nici într-o sală de clasă, nici într-un birou. Mă enervează să mă verific cu ajutoul celularului, pe care îl caut îndelungat prin poşetă.

Nu mai sunt obsedata timpului şi a punctualităţii, deşi aşa am fost crescută. Dar la un moment dat, în timpul facultăţii mi-am dat seama că nu e nevoie să mă stresez, ca să ajung la timp undeva.

E de ajuns să ştiu de cât timp am nevoie, ca să ajung la fix. Din păcate asta presupune să mă verific din când în când în drum spre locul de întâlnire (cu colegi, prieteni, profi…) Pentru asta am nevoie de ceasul meu. Din moment ce lipseşte, se poate întâmpla orice.

Nu suport să mă grăbească cineva. Probabil, deoarece aşa făceau părinţii mei în copilărie. Îmi e de ajuns sfatnicul meu cu trei arătători. Dar de când l-am dus la reparat trebuie să mă descurc cu bioritmul meu preaschimbător. La fel şi cunoştinţele mele, dacă vrea să mă vadă.