BiLinGual B(L)oGi


InExplicable Happiness
Noiembrie 29, 2008, 10:37 am
Filed under: Mindennapi chestioare | Etichete: , ,

Néhanapján babonás vagyok és ha az a benyomásom, hogy minden égi és földi erő azon munkálkodik, hogy ne utazzak el Bukarestbe, biza elbizonytalanodom, hogy lehet, hogy mégiscsak azért van az, hogy órákat állok sorba vonatjegyért és lekésem a vonatom, hogy a legtöbb bukaresti barátom elhagyja a várost, hogy újból rémaálmaim vannak, hogy fél napig iszonyú fejfájással küzdök és az állomáson levő gyógyszertár ment meg a fájdalmaktól, a szédüléstől és a hányingertől. Az egyedüli pozitív jel, hogy hónapok után végre sikerült a városban kapnom Adrian Sitarut, hogy interjút készíthessek  a Filmtettnek.

Tehát, ennyi rossz előjel után, az egyedüli kényszerítő pozitívum hatására íme, itt vagyok megint. Esik az eső, nem hoztam ernyőt, az itt maradt pár ismerősöm dolgozik estig én meg amióta leszálltam a vonatról (ami természetesen késett másfél órát), lelkesen figyelem a környezetem egy megymagyarázhatatlan mosollyal képemen.

*

Câteodată devin superstițioasă, când am impresia că toate puterile cerului și a pământului încearcă să mă oprească, să nu mă duc în București, evident, de aceea stau ore la casa din gară, de aia îmi pierd trenul stând la rând, de aia îmi pleacă pt week-end-ul ăsta 90% din prietenii mei și cei rămași lucrează, evident, nu contează că e sfârșitul săptămânii, apoi am coșmaruri, și jumat de zi dureri groaznice de cap și amețeli, de care mă salvează doar farmacista din gara din Cluj. Singurul semn pozitiv e că după luni de zile am reușit să-l prind pe Adrian Sitaru în București, așa că pot să fac interviu cu el pentru Filmtett.

Deci după atâtea rele, la ”presiunea” singurului lucru bun, iată, am ajuns, din nou. Plouă și n-am umbrelă, aștept seara ca acei câțiva oameni cu care vreau să mă întâlnesc să fie liberi, dar de când am coborât din tren (care a întârziat o oră jumate) mă uit în jur cu entuziasm cu un zâmbet de neînțeles pe moaca mea.

Anunțuri


The Mouse is a Such a Great Toy!
Noiembrie 18, 2008, 10:25 am
Filed under: Mindennapi chestioare | Etichete: , ,

Ieri am auzit o poveste minunată la curs. Un profesor de la master ne-a zis că a predat informatică în cadrul unui proiect educaţional pentru persoane din mediul rural. La acest curs a observat o femeie, care mişca mouse-ul, se uita la monitor la mişcarea curzorului şi râdea.

M-a emoţionat povestea asta cu femeia fericită, surprinsă de noutăţile tehnologice. Îi doresc entuziasmul şi atitudinea copilăreasc, aş vrea să mă bucur şi eu descoperind că mouse-ul mişcă săgeata de pe ecran.

*

Az utóbbi időszak kedvenc történetét hallottam tegnap kurzuson. A tanárom, aki mesélte részt vett egy vidékieknek szóló tanügyi projektben: informatikát tanított falusiaknak. Észrevett egy nőt, aki az óráján azzal töltötte az időt, hogy mozgatta az egeret, figyelte a képernyőn a kurzor mozgását és nevetett.

Meghatott valahogy ez a boldog nő, aki úgy rá tudott csodálkozni arra a számítógépre. Szeretnék ilyen lelkes lenni és ilyen gyerekien örülni annak, hogy az egér működteti azt a nyilacskát a monitoron.



Climbing for Nothing
Noiembrie 15, 2008, 4:39 pm
Filed under: Cogiting, Sentimenty | Etichete: , ,

Néha kétségbe ejt, hogy mindig van két-három ember, akinek a figyelmére és elismerésére annyira vágyom, hogy megváltozom. Olyan leszek mint az a lihegő, állandóan sarkodban tartózkodó kiskutya, aki persze nagyon aranyos, de már idegesítő a rajongása, hogy bár eleinte szívesen megsimogattad, már inkább legszívesebben belerúgnál.

Ezt tovább komplikálja, hogy a beteges érzékenységem is kiéleződik az ő esetükben: tíz-húsz ember elismerő szava se képes a „kiválasztottak” egyetlen rossz szavát ellensúlyozni. Szerencsés esetben sikerül kikoptatni a túl fontos embereket egy-két év alatt. És akkor védettnek érzem magam. Kezdem kialakítani a „koptatási” eljárásomat. Hamarosan megint védett időszakomba érek.

Úgy képzelem, ezekkel az időszakokkal csak az a baj, hogy olyan, mint amikor egy kis szobrot egy magas polc szélén tartasz. Sok fontos tárgy van körülötte, egyik nap fontos, hogy valamit levegyél mellőle a polcról és egyúttal lelököd. Ő pedig éjszakánként felébred és mászik egy kicsit fölfelé, hogy visszajusson a polcra. Ahonnan újból le fogják verni.

*

Câtodată mă exasperează, că trebuie să existe tot timpul câteva persoane din partea căror doresc aşa de mult atenţie sau recunoaştere, că mă schimb. Ajung să fiu ca şi acel căţeluş, drăguţ de altfel, dar atât de enervant prin faptul că e tot timpul în preajmă, că ai vrea să dai cu piciorul în el, chiar dacă la început ai vrut să-l mângâi.

N-ar fi o problemă prea mare, dacă n-aş fi atât de sensibilă, mai ales în cazul acestor persoane: zece-douăzeci de oameni m-ar putea recunoaşte şi ar putea fi drăguţi cu mine, dacă am obţinut o mică lovitură, un cuvânt rece sau ignoranţă din partea celor aleşi. Într-un caz optim, reuşesc să tocesc importanţa acestor persoane într-un an-doi. Şi atunci ajung într-o stare protejată. Am început chiar să-mi dezvolt
o tehnica de tocire. Simt că în scurt timp ajung din nou într-o perioadă a stării protejate.

Numai că aceste perioade nu sunt nu sunt prea folositoare din moment ce mi le închipui asemenea unei statuete, ţinute pe un raft situat la înălţime. În jurul figurinei sunt multe obiecte şi cu prima ocazie când trebuie să iei cev de lângă ea, evident că o dai jos. Şi ea se trezeşte noapte cu noapte şi urcă cât poate ea, ca să ajungă din nou pe raftul respectiv. De unde o să pice din nou.