BiLinGual B(L)oGi


About Collectioning Dusty Papers
Martie 31, 2008, 10:44 pm
Filed under: Mindennapi chestioare, Sentimenty | Etichete: ,

Kezdek rájönni, hogy egyre kevesebbet érnek számomra a szavak. Nem is olyan rég még gyűjtöttem a lapokat, a könyveket, az újságokat, a leveleket, az sms-ket, ráadásul két és fél éve elkezdtem blogot írni.

Ha olyan embertől kaptam üzenetet vagy levelet, aki különösen kedves volt számomra, esetleg az üzenet tartalma változtatott a hétköznapjaimon képes voltam kézzel leírni, eltenni és gyűjteni. Ritkán előszedtem és újraolvastam, mert olyankor átmelegítettek a sorok, még akkor is, ha a saját kezemmel írtam újra a szavakat. Később már nem éreztem semmit, ha előszedtem őket, elhasználtam a „tartalékaikat”.

Elment a kedvem a papírgyűjtéstől és csak úgy törlöm az sms-eket. Egy év múlva úgysem fogok már emlékezni arra, hogy adott körülmények között miért okoztak örömet. Például mi értelme lekörmölni egy papírra egy dátumot és mellé azt, hogy „12.”? Valószínüleg annyi ugrik majd be róla, hogy a teljesség száma, történetnek mindenképp kevés.

*

Încep să pierd legătura cu cuvintele. Acum câţiva ani făceam o adevărată colecţie de cuvinte şi textuleţe din ziare, magazine, cărţi, scrisori, mesaje, apoi am mai apucat să scriu jurnal pe diferite caiete  câte-o pagină, când simţeam eu nevoia în timpul orei de geografie sau matematică, plus blogul în ultimii doi ani jumate.

Dacă primeam un mesaj sau o scrisoare / un e-mail de la un om drag sau am primit un mesaj „important” eram în stare să mi-l notez pe o foaie, să-l pun la o parte, să-l păstrez bine alături de alte foi. Din când în când le-am recitit, câteodată simţeam o căldură citindu-le, apoi mai puţin, curând am pierdut legătura cu textele respective.

Nu mai am chef să păstrez totul şi să colecţionez hârtii. Îmi şterg mesajele. Într-un an oricum n-o să-mi amintesc de ce m-am bucurat aşa de mult de câte-un cuvânt. De ce să mai notez pe o coală „12.” lângă o dată? Probabil o să mă uit la cifrele scrise şi o să-mi aducă aminte că 12 e un număr al integrităţii. Oricum e prea puţin pentru o poveste.

Anunțuri


Later in Dreamland
Martie 27, 2008, 9:09 pm
Filed under: Mindennapi chestioare | Etichete: , ,

Olyan intenzív álmodós időszakomba értem, hogy nekiálltam lejegyezni az álmaimat és mi tagadás kis sorközzel is megvan egy oldal bármelyik éjszakai sztorim. Rekordokat döntök, már eljutottam arra a szintre, hogy a tegnap délutáni sziesztám alatt folytattam a reggel félbeszakított álmomat. Mostmár legalább két világban élek és dög vagyok két helyre is leírni az álmaimat (márpedig ez a legizgalmasabb része a napjaimnak), de ha lejár ez az időszak, talán összeállítok egy „best of”-listát és közlök belőle részleteket.

*

Am o perioadă surprinzător de lungă de vise, m-a impresionat chiar şi pe mine aşa de mult încât m-am apucat să-mi notez visele. Şi câte-o noapte îmi rezultă cam o pagină cu distanţă mică între rânduri. Am început să bat orice record, ieri după amiaza chiar am continuat visul de noaptea/dimineaţa dinainte. Parcă aş trăi în cel puţin două lumi şi sunt cam leneşă să-mi trec visele în mai multe locuri chiar dacă sunt partea cea mai interesantă a vieţii mele. Dar poate mai postey câte ceva dintre dacă se termină această perioadă şi reuşesc să fac o selecţie „best of”.



Love(ly) Story
Martie 24, 2008, 11:55 am
Filed under: Mindennapi chestioare, Sentimenty | Etichete: , , , ,

Kevéssel azután, hogy szakított velem „életem nagy szerelme” elolvastam Gabriel García Marquez Szerelem a kolera idején című regényét. Akkoriban – külön tekintettel az állapotomra nagy hatással volt a regény. Egyrészt valamiféle nyugalmat és reményt adott nekem, másrészt menedéket nyújtott az iskolában töltött hétköznapjaim elől. Ez 6 vagy 7 évvel ezelőtt történt.

Egy hete megnéztem a filmet. Semmiben nem hasonlított az akkori élményhez. Most, hogy leadok róla egy negatív kritikát (Filmtett), elgondolkozom azon, hogy vajon azért van-e így, mert ugyanazt várom-e a filmtől hatásban, amit a regénytől kaptam?

Nem a történet hibája? Nem arról van-e szó, hogy ha most újraolvasnám a regényt alig érdekelne, mert nem tudok és nem is akarok sírva szenvedni egy be nem teljesült vagy reménytelen szerelemtől, hanem inkább a cinizmus védelmét választom? Hogy nem létezik számomra 50 évig tartó szerelem, mert már nem hiszek az 5 évig tartóban sem?

*

Acum 6-7 ani după ce „marele iubire a vieţii mele” a pus capăt relaţiei noastre am citit romanul Dragoste în vremea holerei al lui Gabriel García Marquez. Pe atunci romanul avea un impact mare asupra mea datorită probabil şi situaţiei în care mă aflam. Pe de-o parte m-a liniştit şi mi-a dat un fel de speranţă, pe de altă parte mi-a fost răgaz în zilele de şcoală.

Acum o săptămână am văzut şi filmul. Nu m-a emoţionat în niciun fel, ba chiar mi s-a părut prost făcut, deci predau o critică negativă (apare în limba maghiară pe Filmtett). M-am tot gândit dacă am o părere mai proastă fiindcă mă aşteptam la un efect asemănător celui al romanului.

Oare nu e în primul rând fiindcă nu mai consider povestea prea interesantă? Poate dacă aş reciti romanul, m-ar lăsa la fel de rece ca filmul, prin simplul fapt că nu mă văd plângând disperată cel puţin un an de zile din cauza unei iubiri neîmplinite. Prefer un cinism sănătos şi ocrotitor. Dragoste care durează 50 de ani? Mai întâi să văd una singură de 5 ani…



Nightingday
Martie 22, 2008, 9:48 pm
Filed under: Mindennapi chestioare | Etichete: , ,

Egy rémálom pluszba. Ezúttal nem annyira slasher, mint amennyire pszichó, aztán sok konhai feladat Húsvét alkalmából. Mindjárt nekilátok tojást festeni, aztán meg fölveszem a láthatatlanná tevő köpenyemet és meglógok és az ugyancsak láthatatlanító mérföldjáró csizmámmal lépegetek észrevétlenül. Meglesem az embereket, ahogy csendben iszogatják pohár borukat egy asztalnál, míg társai megpróbálják egymást túllicitálni történeteikkel, aztán benézek egy bulira, de mivel nehezen viselem a zajt utóbbi időben, onnét is tovább állok, leülök egy nagy parkban és figyelem a teliholdat a padról.

*

Ziua de azi. Nimic special. Un coşmar în plus, mai puţin slasher, mai degrabă psiho. Diferite lucruri în bucătărie, evident de Paşte. Imediat mă apuc să vopsesc ouă, apoi mă îmbrac cu un impermeabil care mă face invizibil şi mă furişez din locuinţă fără ca cinea să mă observe. Apoi iau şi cizmele cu care pot face paşi de sute de kilometri dacă vreau. Trec prin taverne şi observ oameni tăcuţi la masă care-şi soarbă vinul pînă cînd alţii se dau bengoşi cu poveştile lor, cînd mă plictisesc de ei plec într-un chef de unde fug mai departe fiindcă nu prea suport zgomotele în ultima vreme şi mă refugiez într-un parc mare, mă aşez pe o bancă, de acolo pot să observ liniştit luna plină. (Nu găsesc î din a. Scuze.)



New Favourite Nightmare
Martie 21, 2008, 11:07 am
Filed under: Mindennapi chestioare | Etichete: , ,

Ha végre rászánnám magam, hogy értékesítsem a tudatalattimat zseniális horror-rendező lehetnék. A hosszú álmatag időszakom után (hónapokig igyekeztem minél többet ágyközelben maradni, hogy akármikor szundizhassak egyet napközben) ismét az „alig várom, hogy felébredjek” napjaimhoz értem.

Utolsó éjjel egy kommunista időszakban épített szállodában rendezett szerencsejáték-esten vettem részt. A legtöbb vendégnek ott maradt a cipője, mivelhogy a jólnevelt társaság csak nem ment be cipővel a perzsaszőnyegre (kesőbb már nem volt szükségük cipőre). Én végig azon gondolkoztam, hogy mit keresek ebben a társaságban, miközben a ház ura udvarolva próbált a játékokba bevonni. A társaság jó része egy emelettel lejebb vonult, ott valami különleges új játékokra invitálták az embereket, nem volt igazán tiszta, hogy miről is van szó, az viszont tény, hogy hirtelen az emeletre fröccsent lényeges mennyiségű vér. Mintha a falakon keresztül jött volna, a padlón keresztül is.

Onanntól kezdve még kevésbé érdekelt, hogy mi történhet az első emeleten, már meg se próbáltam előkeresni a kabátomat vagy a cipőmet, a táskámat valahonnan előkotortam és kiszaladtam a teremből, a lépcsőházban többször elkeveredtem, míg megtaláltam a kijáratot. Hideg tömbháznegyedbe jutottam, szürkületben kerestem az utam.

Ráadásul még fel is ébredtem. Ha benéztem volna a másik terembe, most nekiállnek slasher-forgatókönyvet írni, pedig a misztikus horrorokat részesítem előnyben rendszerint. Más műfajt kell választanom magamnak. 😛

*

Ar fi timpul să mă folosesc de subconştientul meu, dacă vreau să-mi încep cariera de regizor de filme de groază. În ultimele luni am trecut printr-o perioadă de somnolenţă tot încercam să-mi prelungesc somnul la cât mai multe ore pe zi. Cred că am trecut şi de asta, ajungând din nou în perioada mea de „abia aştept să mă trezesc”.

Noaptea trecuta m-am dus cu câţiva prieteni (necunoscuţi de altfel) să ne distrăm undeva într-un hotel comunist, unde se jucau ceva jocuri de noroc. Toată lumea şi-a scos pantoful, erau deja o grămadă de perechi în vestiar. Parcă oamenii nu vroiau să murdărească covorul, apoi – evident nu mai aveau nevoie. Tot mă gândeam ce caut între oamenii ăştia, gazda a început să mă curteze şi aproape toţi au coborât la etajul întâi (eram la II) pentru un joc nou şi nemaipomenit. Nu prea am înţeles despre ce era vorba, dar n-aveam chef să cobor, nu mă simţeam în siguranţă şi aş fi vrut să scap de gazda enervant de insistentă. Apoi dintr-o dată, pleosc, multă sânge din etajul de sub noi. Parcă sângele ar fi trecut chiar şi prin podea şi pereţi şi totuşi ni se auzeau nici ţipete, nici alte zgomote care ar putut indica omucidere.

Nu-mi mai păsa de jocurile de la celălalt etaj, nici de nimic altceva, nu m-am sinchisit nici să-mi caut pantofii, deşi mi-a trecut prin cap, am fugit din sală, m-am rătăcit puţin prin coridoarele clădirii şi în sfârşit am reuşit să ies cumva. Afară mă găseam într-un cartier crepuscul, urât şi frig.

Şi m-am trezit. Sunt o toantă. Dac-aş fi intrat în sala de la etajul I, poate m-aş apuca să scriu primul scenariu slasher de-al meu, deşi îmi plac mult mai mult filmele de groază mistice. Trebuie să-mi aleg alt gen. 😛



Just Anywhere
Martie 19, 2008, 10:33 pm
Filed under: Cogiting, Mindennapi chestioare | Etichete: , ,

Egyre jobban foglalkoztat, hogy mi az a döntő elem, ami meghatározza, hogy melyik várost, városrészt vagy lakást választod helyedül. Különösen amióta ennyit vagyok úton, kicsit mindenütt otthon vagyok és mégis sehol és különösebben egy hely sem vonz annyira, hogy úgy döntsek letelepedem.

Meg azért is furcsa a kérdés, mert mások olyan könnyen döntenek erről: a lakótársnőm tudja, hogy egyetem után haza akar költözni szülővárosába, mert ott érzi magát igazán jól. Más ismerősöm szakmai karrierépítés lehetősége szempontjából választ magának helyet. Vannak, akik családalapításra adják fejüket és követik párjukat.

Nem érzem, hogy haza kéne költöznöm Váradra, mert nem vagyok lokálpatrióta. Nem köt senkihez olyan szál („az az én is szeretem meg ő is engem”-dolog), hogy megérné ilyen indíttatásból fél/végleges életteret választani. Nem vagyok eléggé karrierista ahhoz, hogy nekiálljak kapcsolatokat gyűjteni vagy stabil munkahelyen megkeresni a kenyerem nap mint nap. Ráadásul valahogy mindenütt kialakul a helyem.

Valamiféle kötelesség a stabilitás keresése egy bizonyos kor után? Vagy túlzás ilyen jellegű feltételekhez kötni az efféle választásokat? Csak döntsek, mert úgy kell?

*

Mă preocupă tot mai mult ce îi determină pe oameni să-şi găsească un loc stabil într-un oraş, cartier sau locuinţă. Mai ales de când petrec prea mult timp pe drum, am impresia că nu mai am casă nicăieri şi totuşi mă simt acasă în cel puţin cinci oraşe. După primul an de facultate mi-am făcut impresia că n-o să se mai schimbe, că o să locuiesc în(tre) două oraşe. Ba s-a schimbat. se poate trăi în mai multe locuri deodată sau consecutiv pentru perioade scurte de timp.

Parcă toată lumea s-ar descurca mai bine în întrebări de acest gen, decât mine. Colega de apartament ştie că vrea să se mute acasă după anii de facultate, fiindcă acolo se simte bine. Alţii îşi aleg perechea şi decid astfel despre locul în care se mut.

Dar nu sunt orădeancă mândră şi nu simt că aş crea să mă mut acolo şi nu iubesc pe nimeni care ar simţi la fel pentru mine (dacă da, atunci stau rău cu comunicarea). Nu sunt destul de carieristă ca să-mi aleg o capitală unde îmi pot face pile folositoare în muncă şi la concursuri. Şi oriunde mi-e destul de bine, cel puţin schimb mediul în care trăiesc până când mi-e bine sau mă obişnuiesc că nu se poate altfel.

Stabilirea reprezintă o obligaţie după o anumită vârstă? Nici nu se pune problema priorităţilor pentru care omul îşi asumă nişte decizii, fiindcă stabilitatea în sine e scopul de atins? Şi dacă încă nu e timpul?



The Pictures of a City
Martie 19, 2008, 1:05 pm
Filed under: Mindennapi chestioare, Sentimenty | Etichete: , ,

Minden bukaresti út alkalmával más képeket hozok magammal. A tavaly nyári államvizsgám után egyszerűen csak megkönnyebbülést éreztem. Megszabadultam a vizsgától, egy rohadt meleg várostól, semmi további közöm nem volt hozzá. Az egyedüli kép, amit fel tudok idézni a forró aszfalt, amire ráláttam a caragiale-s bentlakás ablakából, mikor felnéztem a tanulásból.

Aztán újabb látogatás, kizárólag azért hogy ismerősöket/barátokat látogassak és megpróbáljam megérteni, hogy miért ne lenne semmi keresnivalóm abban a városban. Kezdtem apránként és óvatosan megbékélni vele és tájékozódni. Embereken keresztül egész elfogadhatónak találni. Határozottan lakható benyomást keltettt bizonyos körülmények között.

Aztán legközelebb munkaút, hideg és szürke volt és mindent elnyelt a hó, a kosz, az ottani tartózkodásom már sokkal kevesebb jót hagyott maga után. Ami megmaradt az, hogy akárhonnan lecsaphat rád egy kósza jégcsap.

Végre változékony tavaszi Bukarestet láttam, rideget és vonzót (és nem túl jó filmeket), de elszorult a torkom mikor felültem a metróra az Északi Pályaudvar felé. Az utolsó képem két fa az éjjeli tömbháznegyedben, utcai lámpás világítja meg őket, az egyik magasra nőtt, már rég kiszáradt, sok ágát levágták már. A másik épp a derekáig ér, virágzik és a sétáló emberekre hullatja virágát.

*

La fiecare întoarcere Bucureştiul îmi rămâne întipărit altfel. Vara trecută mi-a lăsat amintirea unui loc prin care am trecut din întâmplare, n-am simţit decât uşurare când l-am putut părăsi. Singura imagine a oraşului de vară pe care l-am păstrat era trotuarul asfaltat şi prea fierbinte văzut din geamul căminului U.N.A.T.C.-ului în pauzele făcute în timpul pregătirilor.

Apoi am revenit doar de dorul cunoştinţelor/prietenilor, să le mai revăd cumva şi să înţeleg de ce n-am eu nicio treabă cu oraşul. Încetul cu încetul am început să mă împrietenesc cu Bucureştiul şi să-mi fixez puncte de referinţă în fuga prin oraş. Prin prisma unor oameni importanţi pentru mine era un loc agreabil în care se poate trăi.

Apoi data viitoare nu mai era nimic la locul lui: am mers pentru realizarea unui interviu prea dificil de programat, totul a fost înecat de zăpadă şi frig şi noroi, tot ce-ar putut fi frumos. Am început să urăsc iarna. Amintire pregnantă: oriunde pot să-ţi pice în cap câteva ţurţuri răzbunătoare.

Acum m-am întors acasă simţind o mulţumire, văzând un Bucureşti de primăvară cu vreme schimbătoare, un oraş distant şi totuşi atractiv (cu filme nu prea bune în zilele în care mă aflu acolo). Chiar am simţit că mă apucă plânsul când m-am urcat în metro spre Gara de Nord. Ultima imagine a oraşului: doi copaci luminati de un felinar seara intr-un cartier. Unul dintre ei a crescut mare, dar i s-au tăiat multe crengi şi pare mort şi sec. Lângă el un copac mult mai mic, înflorit, a căror flori cad pe capul şi umărul trecătorilor.