Categorisit la Cogiting, Uncategorized | Etichete: changes, no matter what, Portugal, travel
Sejtem, hogy sokminden fog változni az elkövetkező évben. Az a különös, hogy ennek a megérzésnek semmi köze az új esztendőhöz, pedig igazán elkezdhettem volna készülni rá még január elején.
Újabb portugáliai utamról írhatnék még tíz bejegyzést vagy legalább halogathatnám, de ebből is legfeljebb csak néhány kép marad. Sok a mesélnivaló, kevés a megosztanivaló. Ismét csak a “nagyközönség” számára túl általános megjegyzéseket tehetnék, a részleteket meg személyesen úgyis elmondom azoknak, akik érintettek vagy érdekeltek. Annyiban viszont érintett a blog, hogy életre fog kelni, mert valahol le kell csapódnia a zavaros időszakoknak.
*
A început primăvara și de-abia acum îmi dau seama că 2oo9 ar putea să-mi aducă multe schimbări. Ar fi fost bine să știu asta deja de revelion, la începutul anului, dar totul a decurs prea normal și nu simțeam încă nimic din trecerea dintr-un an în altul.
Iar am ajuns într-o perioadă ”post-portugheză”, despre care aș putea să scriu vreo zece posturi, dar n-am s-o fac. Probabil că rămân doar câteva poze. Aș fi multe de povestit și prea puține lucruri de împărtășit. Aș face comentarii prea generale ”marelui public”, iar cei care sunt interesați sau participanți ai întâmplărilor află oricum în detaliu. Blogul oricum e afectat de schimbări, fiindcă e un loc bun pentru precipitații.
Categorisit la Mindennapi chestioare | Etichete: bucuresti, travel, verbal incontinence
Néhanapján babonás vagyok és ha az a benyomásom, hogy minden égi és földi erő azon munkálkodik, hogy ne utazzak el Bukarestbe, biza elbizonytalanodom, hogy lehet, hogy mégiscsak azért van az, hogy órákat állok sorba vonatjegyért és lekésem a vonatom, hogy a legtöbb bukaresti barátom elhagyja a várost, hogy újból rémaálmaim vannak, hogy fél napig iszonyú fejfájással küzdök és az állomáson levő gyógyszertár ment meg a fájdalmaktól, a szédüléstől és a hányingertől. Az egyedüli pozitív jel, hogy hónapok után végre sikerült a városban kapnom Adrian Sitarut, hogy interjút készíthessek a Filmtettnek.
Tehát, ennyi rossz előjel után, az egyedüli kényszerítő pozitívum hatására íme, itt vagyok megint. Esik az eső, nem hoztam ernyőt, az itt maradt pár ismerősöm dolgozik estig én meg amióta leszálltam a vonatról (ami természetesen késett másfél órát), lelkesen figyelem a környezetem egy megymagyarázhatatlan mosollyal képemen.
*
Câteodată devin superstițioasă, când am impresia că toate puterile cerului și a pământului încearcă să mă oprească, să nu mă duc în București, evident, de aceea stau ore la casa din gară, de aia îmi pierd trenul stând la rând, de aia îmi pleacă pt week-end-ul ăsta 90% din prietenii mei și cei rămași lucrează, evident, nu contează că e sfârșitul săptămânii, apoi am coșmaruri, și jumat de zi dureri groaznice de cap și amețeli, de care mă salvează doar farmacista din gara din Cluj. Singurul semn pozitiv e că după luni de zile am reușit să-l prind pe Adrian Sitaru în București, așa că pot să fac interviu cu el pentru Filmtett.
Deci după atâtea rele, la ”presiunea” singurului lucru bun, iată, am ajuns, din nou. Plouă și n-am umbrelă, aștept seara ca acei câțiva oameni cu care vreau să mă întâlnesc să fie liberi, dar de când am coborât din tren (care a întârziat o oră jumate) mă uit în jur cu entuziasm cu un zâmbet de neînțeles pe moaca mea.
A kép az 1 Mai metróállomás aluljárója mellett készült. Már útban a Gara de Nord fele. (szöveg: szeretlek.)
Poza de la staţia de metrou 1 Mai. În drum spre Gara de Nord.
Categorisit la Mindennapi chestioare, Sentimenty | Etichete: lingua, photo, travel
Mivel a legutóbbi mániám Portugália és Lisszabon maradt, alkalmazkodtam az ottani órákhoz, lefekvés és ébredés szempontjából is. Igazából egy hete ma van az első nap, hogy végre sikerült 11 előtt felkelnem és olyan fura, hogy mikor nálunk 10 óra, ott még mindig csak 8 és meghallgathatom itt a reggeli műsor még reggeli híreit. Jó kis nyelvlecke, ráadásul fincsi zenei válogatásaik vannak.
A portugál nyelv iránt érdeklődőknek ajánlom figyelmébe Claudio blogját. Egyelőre a pers.ro kategóriában található.
*
Din moment ce cea mai recentă obsesie de-a mea e Portugalia şi în special Lisabona, m-am obişnuit cu orele de acolo din punct vedere al timpului deşteptării şi al trezirii. În ultima săptămână azi e prima zi în care am reuşit să mă trezesc înaintea orei 11. Dar toate astea mi se pare normale faţă de ştirile şi emisiunea de dimineaţă al acestui post de radio, când aici e ora 10 sau 11, acolo încă e dis de dimineaţă. Oricum, o lecţie formidabilă de limba portugheză şi mixuri faine de muzică.
Celor interesaţi să înveţe limba portugheză le mai recomand blogul lui Claudio, deocamdată trecut în blogroll în categoria pers.ro.
Categorisit la Mindennapi chestioare, Sentimenty | Etichete: mood, past, travel
Hétfőn eljöttem Lisszabonból és nem emlékszem, mikor esett még ilyen nehezemre elhagyni egy “idegen” várost, ahova nem köt család vagy közeli barát. Az egy hét napsütés és nevetés után már csak magától értetődő volt, hogy mikor Pesten leszállt a repülőgép villámok és zuhogó eső fogadott. Már-már úgy hangzik mint egy rosszul megrendezett film, ahol minden érzelmi moccanásra rádupláznak. Azóta már megálltam Váradon és Kolozsváron és úgy tűnik következő héten másfele utazom. Ettől a gondolattól egészen kicsire zsugorodott a gyomrom. Félek, hogy a portugál napsütésből nem marad más mint az a pici azulejo-csempe, amit onnan hoztam.
*
Luni trebuia să părăsesc Lisabona, un oraş unde nu aveam familie sau prieteni apropiaţi când l-am vizitat şi totuşi mi-a fost foarte greu să plec. După o săptămână de râs şi de vreme frumoasă era de înţeles că în Budapesta m-a primit o ploaie torenţială şi fulgeri când am coborât din avion. Parcă ar fi vorba de un film prost gândit sau prost regizat, în care vremea trebuie să exprimă sentimentele personajului, doar să simţi şi să vezi că chiar îi e rău. Între timp m-am mai oprit la Oradea şi la Cluj, se pare că săptămâna următoare plec din nou. Mă face să mă simt pitic şi să mi se strângă stomacul. Nu vreau să rămân fără soarele portughez şi doar cu un azulejo minuscul adus de acolo.
Nehezemre esik olyankor irni mikor jol vagyok. Most peldaul egeszen kenyelmesen telnek napjaim Lisszabonban. Finom a bor, a meggypalinka a sutemenyuk es a haluk. Az emberek baratsagosak, a fesztival szervezese elegge fejetlenes csodalatos dolog lelassulni es setalni az esti fenyben. Az ovaros hazainak kulcsai nagyon kinyithatoak, a taxik kulon szamlazzak ha van csomagod es termeszetes, hogy egymas mellett nonek a lombhullatok, a narancsfak es a palmafak. Azt hiszem, ismet szerelmes vagyok.
*
Nu prea imi vine sa scriu cand imi merge bine. Saptamana asta am avut zile atat de comode ca nici nu mi-a trecut prin cap sa mai relatez ce mai fac sa ce gandesc. In Lisabona vinul si visinata, dulciurile si pestele au gust bun. Oamenii sunt foarte primitori, insista sa te ajuta orinde chiar daca nu vorbiti aceeasi limba, organizarea festivalului nu este prea reusita, dar atmosfera compenseaza din plin “greselile”. Cheile locuintelor din orasul vechi se pot deschide si e normal ca sa platesti extra cand iei un taxi daca ai bagaj. Lucru la fel de firesc este ca gasesti palmieri si copacii de acasa unul langa celalalt. Cred ca m-am indragostit.
Pot să încep pregătirile intensificate pentru “proiectul Lisabona”, plec într-o săptămână jumate la festivalul IndieLisboa. Am făcut rost de biletul de avion, problema următoare e ce trebuie să învăţ în limba portugheză după bună ziua, salut, la revedere. Sugestiile fetei (scenaristă foarte simpatică) la care o să stau:
Kezdhetem a hivatalos készülődést Portugáliába, az IndieLisboa fesztiválra. A repülőjegy megszerzése után a következő probléma a legfontosabb: mit kell először megtanulnom portugálul a jó napot, hello, viszontlátásra után. A lány (nagyon szimpatikus forgatókönyv-írónő) a következőket ajánlotta:
pastel de nata (a popular sweet)
uma cerveja (a beer)
onde fica o cinema (where’s the movie theatre)
Como vou para a Costa do Castelo (how do I get to Costa do Castelo – where I live)
Categorisit la Mindennapi chestioare | Etichete: film, mood, theorizing, travel
Csakazértsem kezdem menegetőzéssel a bejegyzést, csakazértsem fogom azt írni, hogy nem lusta vagyok, csak elfoglalt. De azért utaztam és végre megint forgatáson voltam, ráadásul Pesten, ahova egy ideje elfelejtettem járni. Ehhez képest meglepődtem azon, hogy jobban sikerült tájékozódni benne mint amikor rendszeresen látogattam. Ez most vagy azzal függ össze, hogy minél ritkábban jársz valahova, annál jobban meg kell jegyezned az utat. Vagy csak az azóta való állandó utazgatások tanítottak meg arra, hogy valamiféle egyetemes elvek szellemében meginduljak az orrom után, valamiféle tájékozódásképesség hitében és akkor a hitnek nevezett önhitegetés is kisegít.
Ami pedig a csapatmunkát és az éjszakázást illeti: végleg beleszerettem.
*
Nu vreau să-mi încep postul cerându-mi scuze şi n-am de gând nici să explic că eu de fapt nu sunt leneşă, doar ocupată. Oricum ar fi am călătorit din nou, am fost la filmare (deci am tras puţin aer în piept, fac tot posibilul să supravieţuiesc), de data ăsta la Budapesta, unde n-am mai fost de ceva vreme. Cel mai ciudat lucru în privinţa capitalei Ungariei e că m-am descurcat mai bine în oraş decât înainte când mă duceam aproape în fiecare lună. Căutând explicaţii m-am gândit că probabil se datorează faptului că dacă te duci undeva rareori trebuie să reţii drumul mult mai bine şi mult mai repede. Cealaltă explicaţie ar fi că din cauza călătoriilor celorlalte m-am obişnuit să pornesc pe un drum oarecare cu conştiinţa că mă descurc şi ajung unde trebuie, în acest caz m-ar duce la ţintă credinţa că ajung, mai bine zis autosugestia privind credinţa aceasta.
Referitor la munca în echipă şi nopţile lungi: m-am îndrăgostit de ele definitiv.
Categorisit la Cogiting, Mindennapi chestioare | Etichete: home, mood, travel
Egyre jobban foglalkoztat, hogy mi az a döntő elem, ami meghatározza, hogy melyik várost, városrészt vagy lakást választod helyedül. Különösen amióta ennyit vagyok úton, kicsit mindenütt otthon vagyok és mégis sehol és különösebben egy hely sem vonz annyira, hogy úgy döntsek letelepedem.
Meg azért is furcsa a kérdés, mert mások olyan könnyen döntenek erről: a lakótársnőm tudja, hogy egyetem után haza akar költözni szülővárosába, mert ott érzi magát igazán jól. Más ismerősöm szakmai karrierépítés lehetősége szempontjából választ magának helyet. Vannak, akik családalapításra adják fejüket és követik párjukat.
Nem érzem, hogy haza kéne költöznöm Váradra, mert nem vagyok lokálpatrióta. Nem köt senkihez olyan szál (“az az én is szeretem meg ő is engem”-dolog), hogy megérné ilyen indíttatásból fél/végleges életteret választani. Nem vagyok eléggé karrierista ahhoz, hogy nekiálljak kapcsolatokat gyűjteni vagy stabil munkahelyen megkeresni a kenyerem nap mint nap. Ráadásul valahogy mindenütt kialakul a helyem.
Valamiféle kötelesség a stabilitás keresése egy bizonyos kor után? Vagy túlzás ilyen jellegű feltételekhez kötni az efféle választásokat? Csak döntsek, mert úgy kell?
*
Mă preocupă tot mai mult ce îi determină pe oameni să-şi găsească un loc stabil într-un oraş, cartier sau locuinţă. Mai ales de când petrec prea mult timp pe drum, am impresia că nu mai am casă nicăieri şi totuşi mă simt acasă în cel puţin cinci oraşe. După primul an de facultate mi-am făcut impresia că n-o să se mai schimbe, că o să locuiesc în(tre) două oraşe. Ba s-a schimbat. se poate trăi în mai multe locuri deodată sau consecutiv pentru perioade scurte de timp.
Parcă toată lumea s-ar descurca mai bine în întrebări de acest gen, decât mine. Colega de apartament ştie că vrea să se mute acasă după anii de facultate, fiindcă acolo se simte bine. Alţii îşi aleg perechea şi decid astfel despre locul în care se mut.
Dar nu sunt orădeancă mândră şi nu simt că aş crea să mă mut acolo şi nu iubesc pe nimeni care ar simţi la fel pentru mine (dacă da, atunci stau rău cu comunicarea). Nu sunt destul de carieristă ca să-mi aleg o capitală unde îmi pot face pile folositoare în muncă şi la concursuri. Şi oriunde mi-e destul de bine, cel puţin schimb mediul în care trăiesc până când mi-e bine sau mă obişnuiesc că nu se poate altfel.
Stabilirea reprezintă o obligaţie după o anumită vârstă? Nici nu se pune problema priorităţilor pentru care omul îşi asumă nişte decizii, fiindcă stabilitatea în sine e scopul de atins? Şi dacă încă nu e timpul?
Categorisit la Mindennapi chestioare, Sentimenty | Etichete: city, mood, travel
Minden bukaresti út alkalmával más képeket hozok magammal. A tavaly nyári államvizsgám után egyszerűen csak megkönnyebbülést éreztem. Megszabadultam a vizsgától, egy rohadt meleg várostól, semmi további közöm nem volt hozzá. Az egyedüli kép, amit fel tudok idézni a forró aszfalt, amire ráláttam a caragiale-s bentlakás ablakából, mikor felnéztem a tanulásból.
Aztán újabb látogatás, kizárólag azért hogy ismerősöket/barátokat látogassak és megpróbáljam megérteni, hogy miért ne lenne semmi keresnivalóm abban a városban. Kezdtem apránként és óvatosan megbékélni vele és tájékozódni. Embereken keresztül egész elfogadhatónak találni. Határozottan lakható benyomást keltettt bizonyos körülmények között.
Aztán legközelebb munkaút, hideg és szürke volt és mindent elnyelt a hó, a kosz, az ottani tartózkodásom már sokkal kevesebb jót hagyott maga után. Ami megmaradt az, hogy akárhonnan lecsaphat rád egy kósza jégcsap.
Végre változékony tavaszi Bukarestet láttam, rideget és vonzót (és nem túl jó filmeket), de elszorult a torkom mikor felültem a metróra az Északi Pályaudvar felé. Az utolsó képem két fa az éjjeli tömbháznegyedben, utcai lámpás világítja meg őket, az egyik magasra nőtt, már rég kiszáradt, sok ágát levágták már. A másik épp a derekáig ér, virágzik és a sétáló emberekre hullatja virágát.
*
La fiecare întoarcere Bucureştiul îmi rămâne întipărit altfel. Vara trecută mi-a lăsat amintirea unui loc prin care am trecut din întâmplare, n-am simţit decât uşurare când l-am putut părăsi. Singura imagine a oraşului de vară pe care l-am păstrat era trotuarul asfaltat şi prea fierbinte văzut din geamul căminului U.N.A.T.C.-ului în pauzele făcute în timpul pregătirilor.
Apoi am revenit doar de dorul cunoştinţelor/prietenilor, să le mai revăd cumva şi să înţeleg de ce n-am eu nicio treabă cu oraşul. Încetul cu încetul am început să mă împrietenesc cu Bucureştiul şi să-mi fixez puncte de referinţă în fuga prin oraş. Prin prisma unor oameni importanţi pentru mine era un loc agreabil în care se poate trăi.
Apoi data viitoare nu mai era nimic la locul lui: am mers pentru realizarea unui interviu prea dificil de programat, totul a fost înecat de zăpadă şi frig şi noroi, tot ce-ar putut fi frumos. Am început să urăsc iarna. Amintire pregnantă: oriunde pot să-ţi pice în cap câteva ţurţuri răzbunătoare.
Acum m-am întors acasă simţind o mulţumire, văzând un Bucureşti de primăvară cu vreme schimbătoare, un oraş distant şi totuşi atractiv (cu filme nu prea bune în zilele în care mă aflu acolo). Chiar am simţit că mă apucă plânsul când m-am urcat în metro spre Gara de Nord. Ultima imagine a oraşului: doi copaci luminati de un felinar seara intr-un cartier. Unul dintre ei a crescut mare, dar i s-au tăiat multe crengi şi pare mort şi sec. Lângă el un copac mult mai mic, înflorit, a căror flori cad pe capul şi umărul trecătorilor.
