Filed under: Mindennapi chestioare, Sentimenty | Tag-uri: city, mood, travel
Minden bukaresti út alkalmával más képeket hozok magammal. A tavaly nyári államvizsgám után egyszerűen csak megkönnyebbülést éreztem. Megszabadultam a vizsgától, egy rohadt meleg várostól, semmi további közöm nem volt hozzá. Az egyedüli kép, amit fel tudok idézni a forró aszfalt, amire ráláttam a caragiale-s bentlakás ablakából, mikor felnéztem a tanulásból.
Aztán újabb látogatás, kizárólag azért hogy ismerősöket/barátokat látogassak és megpróbáljam megérteni, hogy miért ne lenne semmi keresnivalóm abban a városban. Kezdtem apránként és óvatosan megbékélni vele és tájékozódni. Embereken keresztül egész elfogadhatónak találni. Határozottan lakható benyomást keltettt bizonyos körülmények között.
Aztán legközelebb munkaút, hideg és szürke volt és mindent elnyelt a hó, a kosz, az ottani tartózkodásom már sokkal kevesebb jót hagyott maga után. Ami megmaradt az, hogy akárhonnan lecsaphat rád egy kósza jégcsap.
Végre változékony tavaszi Bukarestet láttam, rideget és vonzót (és nem túl jó filmeket), de elszorult a torkom mikor felültem a metróra az Északi Pályaudvar felé. Az utolsó képem két fa az éjjeli tömbháznegyedben, utcai lámpás világítja meg őket, az egyik magasra nőtt, már rég kiszáradt, sok ágát levágták már. A másik épp a derekáig ér, virágzik és a sétáló emberekre hullatja virágát.
*
La fiecare întoarcere Bucureştiul îmi rămâne întipărit altfel. Vara trecută mi-a lăsat amintirea unui loc prin care am trecut din întâmplare, n-am simţit decât uşurare când l-am putut părăsi. Singura imagine a oraşului de vară pe care l-am păstrat era trotuarul asfaltat şi prea fierbinte văzut din geamul căminului U.N.A.T.C.-ului în pauzele făcute în timpul pregătirilor.
Apoi am revenit doar de dorul cunoştinţelor/prietenilor, să le mai revăd cumva şi să înţeleg de ce n-am eu nicio treabă cu oraşul. Încetul cu încetul am început să mă împrietenesc cu Bucureştiul şi să-mi fixez puncte de referinţă în fuga prin oraş. Prin prisma unor oameni importanţi pentru mine era un loc agreabil în care se poate trăi.
Apoi data viitoare nu mai era nimic la locul lui: am mers pentru realizarea unui interviu prea dificil de programat, totul a fost înecat de zăpadă şi frig şi noroi, tot ce-ar putut fi frumos. Am început să urăsc iarna. Amintire pregnantă: oriunde pot să-ţi pice în cap câteva ţurţuri răzbunătoare.
Acum m-am întors acasă simţind o mulţumire, văzând un Bucureşti de primăvară cu vreme schimbătoare, un oraş distant şi totuşi atractiv (cu filme nu prea bune în zilele în care mă aflu acolo). Chiar am simţit că mă apucă plânsul când m-am urcat în metro spre Gara de Nord. Ultima imagine a oraşului: doi copaci luminati de un felinar seara intr-un cartier. Unul dintre ei a crescut mare, dar i s-au tăiat multe crengi şi pare mort şi sec. Lângă el un copac mult mai mic, înflorit, a căror flori cad pe capul şi umărul trecătorilor.
